Monte do Gozo – Santiago de Compostela (catedrala, 4,8 km)
26 august. Buenos dias!Ultima zi pe camino şi ultima etapă, cea mai scurtă. Ne-am trezit mai târziu ca de obicei, iar la ora 7 am aprins lumina. La 7 şi jumătate am pornit lentamente, lentamente spre Santiago de Compostela aşa că ne-a prins ploaia pe la jumătatea drumului. Complexul Monte do Gozo, cu valenţe turistice pronunţate este lipsit de viaţă; e sfârşit de sezon şi doar noi pelerinii mai înviorăm atmosfera. Am putut face comparaţia pentru că în anul 2005, am petrecut o după-amiază aici ca turist, în cadrul unui program „Viva España” (un circuit hispano-lusitan) în care unul dintre obiective a fost capitala Galiciei, SantiagodeCompostela. Atunci, am fost cazaţi la unul dintre hotelurile „orizontale”, similare ca aspect cu clădirile destinate pelerinilor dar având un confort mult îmbunătăţit.
Revenind la 2009 părăsim complexul pe o vreme închisă, cu cer acoperit, îi dăm întâlnire la anul viitor (Hasta el año proximo!) şi privim încă o dată minimuzeul petrografic amenajat pe partea stângă, dincolo de „poarta” complexului. Suntem atenţi la coborâre şi surprinşi (şi nu prea) de zgomotul matinal al unui oraş care trăieşte – în zilele noastre – nu doar pe seama pelerinajului, aşa cum se întâmpla cu secole în urmă. Santiagode Compostela este un oraş dinamic, cu o viaţă economică, culturală, ştiinţifică remarcabilă. Universitatea de aici este una dintre cele mai vechi şi mai prestigioase din Spania, iar Facultatea de Geografie (şi Istorie) este găzduită de unul dintre cele mai frumoase edificii clasice ale urbei galiciene. Alte elemente definitorii, în sinteză, în caseta următoare.
(...)
Intrăm în oraş pe podul/pasarela peste autostrada / Autopista delAtlantico apoi peste calea ferată şi RíoSar şi pătrundem în cartierul San Lázaro remodelat în ultimele decenii, fără a fi uitată semnificaţia „pelerinistă” a sectorului, ba mai mult fiind amenajat aici un parc „tematic” cu un monument cu aspect de poartă / arc de triumf sui-generis numit „Porta Itineris St.Jacobi” („Poarta drumului Sf.Iacob”, aproximativ în latină). Pe el sunt înscrise numele mai multor pelerini faimoşi, capete încoronate, oameni ai bisericii sanctificaţi, o listă impresionantă pe care citind-o ai un sentiment de „apartenenţă” la o lume specială. Şi aşa şi este, fapt ce se confirmă zi de zi, an de an, secol după secol de mai bine de un mileniu la slujba / misa pelerinilor ce are loc la amiază în catedrală, sub privirea senină a patronului, Santiago, cel care mijloceşte între noi, pelerinii, şi Mântuitor.
Aşa că nimic mai firesc decât o fotografie (repetată an de an) în compania atâtor nume ilustre ale Europei. Am spus undeva că Europa este sub raport geografic un continent nu datorită elementelor sale fizice ci datorită specificului antropogeografic, fiind continentul lumii creştine, întreaga civilizaţie europeană, exportată şi pe alte continente având o profundă componentă creştină.
Alături, retras de la stradă s-a ridicat „Palatul Congreselor” cu o funcţionalitate multiplă iar în continuare un urbanización (cartier nou, modern) în care există o secţiune dedicată capitalelor europene, în sensul că străzile şi pieţele poartă numele capitalelor Europei. Deşi am căutat în alţi ani, n-am reuşit să dau de strada Bucarest, în schimb este o piaţă Sofia şi o străduţă Budapest; iar pe RúaStockholm se află un alberg particular „Aquarius” ce se bucură de o bună reputaţie. O zonă verde, nouă şi ea, face tranziţia între acest urbanización şi partea mai veche, interbelică, a oraşului. Privim de sus la acest urbanización şi înaintăm la marginea parcului amintit, marcat de scări de piatră ce te conduc („la vale”) spre albergul amintit. Acum, sub ameninţarea de ploaie matinală întreg oraşul afişează o mină tristă, aş zice în ton cu sentimentele mele; Cornelia, în schimb, este bucuroasă de finalizarea acestui camino şi de apropierea revenirii în ţară. Ne-am înscris în şirul pelerinilor care introduc o notă unică în viaţa oraşului, ai cărui locuitori s-au obişnuit să vadă zi de zi - de dimineaţă până seara - înaintând spre inima urbei lor, oameni cu rucsaci în spinare, spărgând eventuala linişte cu bocănitul bastoanelor şi afişând figuri de oameni „umblaţi”, sosiţi – mulţi – de peste mări şi ţări. În alte oraşe din afara camino-ului imaginea este una exotică, stârnind curiozitatea; aici nu, este parte a normalului, şi asta de mai bine de o mie de ani!
A început să plouă aşa că ne-am acoperit cu pelerinele spre a căpăta cu adevărat înfăţişare de pelerini. Depăşind AvenidadeLugo ne înscriem pe Rúa de San Pedro, stradă tipică a oraşului medieval al cărui nume este legat de biserica / Igrexa de „San Pedro” din piaţa cu acelaşi nume ce are în faţă şi o troiţă / un crucero. Zâmbesc amintindu-mi de pendulările prin acest areal dintre autogară/estaciónde autobuses şi „Seminar Menor” (locul de cazare, preferat de noi, aici în Santiago) generate de călătoriile scurte – din anii trecuţi - la Fisterra sau LaCoruña. Ne apropiem de inima oraşului, nucleul medieval şi la intrare pe dreapta se desfăşoară majestuoasă mănăstirea şi biserica/Igrexa „San Domingo de Bonaval”, azi un complex muzeal de mare valoare, cu „Centrul Galician de Artă Contemporană” alături. Pătrundem în „cetate” prin locul unde până acum 170 ani se afla „Porta do Camiño” (una din cele şapte porţi ale oraşului medieval) avansând pe străzi înguste pe marcajul scoicii de bronz încastrat în carosabil şi chiar fără să fi atent la acesta, urmând grupurile mai mari sau mai mici de pelerini având – majoritatea - aceeaşi ţintă, matinală, oficina de peregrinos unde vor obţine compostela, dovada scrisă a pelerinajului lor.
(...)
Ploaia s-a oprit iar noi suntem mai degajaţi, privind cum se apropie domnişoarele care „ne vor lua în primire”. Au „dispărut” pe poarta oficiului la ora 9, dar „au intrat în pâine” cam după un sfert de oră. Nu se grăbeşte nimeni, acum, la capătul a sute şi sute de km parcurşi pe jos sau cu bicicleta. Coada s-a cam îngroşat în preajma intrării, dar odată cu începerea programului coada s-a refăcut în dimensiunile normale, şerpuind pe escalada interioară dominată de o „frescă” tematică având şi un text adecvat camino-ului. La etaj sunt mai multe „ghişee” la care se prezintă pelerinii cu credenţialele date „oficiantelor”, spre verificare. Acestea urmăresc – cu prioritate – ştampilele puse pe ultima sută de km (mai precis de la Sarria încoace) pentru a depista eventualele „sărituri” cu autobuzul sau alte mijloace de transport, elemente care te descalifică în a primi compostela. Spre deosebire de alţi ani, acum am completat noi formularul cu datele noastre, personale (vârstă, ţară, ocupaţie, locul de unde am pornit pelerinajul..), timp în care fetele au scris – cu numele noastre latinizate conform unui „dicţionar” special, de dimensiuni respectabile – diplomele de pelerini / compostela. I-am spus fetei (care a completat diploma mea) că tot ea mi-a completat compostela şi anul trecut; a zâmbit şi i-am dat întâlnire peste un an.
Accedem în Casa Domnului şi păşim sfioşi pe sub El Pórtico de la Gloria, opera măiastră a romanicului spaniol cu al său Arbore al lui Ieseu (arborele genealogic al Mântuitorului) la baza căruia atingerea milioanelor de mâini a făcut să apară o cavitate, inaccesibilă acum de ani de zile din cauza lucrărilor de restaurare a acestei splendide şi unice opere de artă religioasă. Inaccesibil este, de asemenea, şi aşa numitul Santo dos Croques, o statuie în poziţie de rugăciune ce-l reprezintă, conform tradiţiei, pe Maestro Mateo, realizatorul Porticului acum mai bine de 800 de ani.
Există şi o legendă legată de această statuie mai neobişnuită care ne spune că pelerinii trebuie să se apropie şi să atingă de trei ori capul statuii pentru a le întări inteligenţa şi memoria. Alături de pelerini, studenţii universităţii din localitate vin/veneau în ajun de examene şi lovesc/loveau cu capul lor, capul statuii pentru ca „maestrul să le dea şi lor minte”. Acum probabil că trebuie să faci figură de infractor, să depăşeşti grilajul metalic pentru a te apropia de aceste reprezentări cu o simbolistică aparte, profund înrădăcinată. Semnificativă în acest sens este afirmaţia unui episcop armean, Mártir, pelerin în secolul al XV-lea, conform căreia El Pórtico de la Gloria reprezintă „tot ce s-a întâmplat de la Adam şi tot ce se va întâmpla până la sfârşitul timpurilor”.
Am remarcat reprezentarea apostolului Iacob, în două ipostaze: cea de apostol (între fratele său Ioan, evanghelistul, şi Petru) şi cea de patron/sfânt ocrotitor al bisericii/catedralei, ultima reprezentat - pe coloana (parteluz) ce separă în două intrarea principală - în poziţie şezândă sprijinit în bastonul de pelerin (forma literei greceşti tau τ) şi având un pergament pe care este scris în latină Misit me Dominus (Domnul M-a trimis).
Ne-am strecurat în linişte prin partea stângă a navei centrale şi ne-am înscris în şirul celor ce doresc să îngenuncheze în faţa raclei de argint cu moaştele sfântului. O mică dorinţă rostită în gând, un moment de tăcere necesar comunicării cu Cel de Sus prin intermediul celui ce a contribuit la încreştinarea Spaniei şi sub al cărui stindard s-a înfăptuit Reconquista. Apoi, o a doua etapă a parcursului prin catedrală, cea în care pelerinii „încolonaţi” urcă treptele ce duc – în spatele altarului – la imaginea apostolului (din sec. 13) reprezentat ca pelerin pe care îl atingi/îmbrăţişezi punându-ţi din nou o dorinţă ce va să ajungă la Cel de Sus prin intermediul Sf.Iacob. Cu secole în urmă pelerinii francezi (poate şi cei de azi, deşi, mă cam îndoiesc) rosteau formula „Ami, recommande-moi à Dieu”.
După aceste momente pline de semnificaţie ne-am aşezat într-o parte a imensei construcţii şi am asistat la slujba de dimineaţă. Cornelia a rămas în catedrală până la prânz (şi-a schimbat locul de la loja din stânga/ nordică spre cea centrală; am stat la slujba pelerinilor în primul rând!) iar eu m-am îndreptat spre autogară (mai întâi) şi spre gară (apoi), asta pentru a rezolva problemele ce ne stăteau în faţă, după terminarea pelerinajului. Ajuns la autogară am aflat orarul autobuzului către Fisterra şi faptul că biletele se iau de la conducătorul auto la urcarea în autobuz. În autogară m-am întâlnit cu Maurizio, italianul, vecin la Villar de Mazarife (ne vom reîntâlni mâine dimineaţă la restaurantul autogării, în timpul desayuno-ului) care a asistat la misă/slujbă ieri, iar mâine va pleca spre casă.
Apoi, în lungul Avenidei de Lugo am luat-o pe jos spre gară, în drum intersectându-mă cu cei doi tineri danezi (prietenii tinerilor germani, alcătuind acel cvartet juvenil de acum două zile din barul cătunului Calle) cu care ne-am dat întâlnire în catedrală la slujba pelerinilor (nu s-a întâmplat, dar m-am întâlnit cu alţi colegi de drum, vezi mai departe).
La gară am aflat că nu mai sunt locuri pentru sâmbătă la trenul de Madrid (plecare 10 şi 35 minute p.m., sosire la „Chamartin” la 8 şi 5 minute a.m.); aşa că am luat bilete pentru ziua de vineri, scurtând cu o zi şederea la Fisterra. Cu biletele în buzunar am luat-o repejor spre Praza do Obradoiro pe traseul deja cunoscut Rúa do Horreo, Praza do Galiza, Rúado Vilar, Praza das Praterias de unde am intrat în catedrală pe poarta sa sudică, romanică şi ea. În drum spre locul unde o lăsasem pe Cornelia m-am întâlnit cu Renate care, rezemată de una dintre coloane, aştepta începerea slujbei. Ne-a bucurat revederea şi i-am urat drum bun spre casă spunându-i că şederea noastră în Galicia se prelungeşte cu câteva zile (ea trebuia să ajungă acasă şi la serviciu).
Apoi m-am îndreptat spre Cornelia, dar nu am aflat-o unde am lăsat-o; făcând ochii roată am zărit-o în noua locaţie, mai în centru şi mai în faţă. M-am strecurat lângă ea şi am aşteptat începerea slujbei, precedată de o pregătire vocală realizată de cei prezenţi, catolici fervenţi (în majoritate) sub atenta şi ferma îndrumare a unei călugăriţe cu experienţă, aceeaşi în fiecare an. A apărut cortegiul de călugări, maica „inaugurantă” a dat citire statisticii pelerinilor sosiţi azi, amintind pentru pornirea din Saint-Jean-Pied-de-Port de „dos de Rumania” (aceştia eram noi)! Mi-a venit în minte emoţia extraordinară pe care am simţit-o în 2006 când prezentarea avea o altă formulă; pelerinii s-au prezentat global, pe ţările de provenienţă. Atunci după ce a prezentat ţările cu cel mai mare număr de pelerini Italia, Alemania, Francia ş.a. a adăugat: alte ţări Argentina, Rumania... Să auzi numele ţării în acest context, la mii de km distanţă, în faţa a mii de persoane sosite din toate colţurile lumii îţi creează un sentiment extraordinar de plăcut. Toate încercările prin care ai trecut de-a lungul sutelor de km au dispărut ca prin farmec. Acum poate este mai democratic, fiecare pelerin doreşte să se audă amintit (chiar dacă nu personal) dar se pierde ceva. Sau poate că atunci a fost prima mea experienţă de asemenea amploare m-a marcat pentru totdeauna. Poate.
Slujba a fost înălţătoare şi emoţionantă, pentru noi, mai ales la final. La primirea ostiei („trupul Domnului”) s-au format firesc mai multe şiruri de pelerini şi pe rândul nostru au apărut din spate Claudia şi colega ei din Franţa (nu le mai întâlnisem de la PalasdeRei), apoi cei doi italieni de la Orisson, în fapt cele mai vechi cunoştinţe ale noastre pe acest camino. Ne-am bucurat, ne-am strâns mâinile încheind – cu cei doi italieni – acel mic „război rece” care mi s-a părut a se naşte la auzul provenienţei noastre spaţiale, România. Încă o dovadă că drumul spre SantiagodeCompostela este în acelaşi timp şi unul în interiorul nostru, schimbând ce este de schimbat, în bine desigur.
Încă sub impresia acestei duble întâlniri neprogramate, mai ales cu cei doi italieni cu care nu ne-am mai văzut din Astorga (ce mult e de atunci) am părăsit încet, încet catedrala alături de ceilalţi participanţi, oprindu-ne câteva momente în faţa lui Maestro Mateo (m-am întins peste grilaj şi l-am atins cu mâna, apoi mi-am dus mâna la frunte pentru ca fluxul „înţelepciunii” să-şi afle finalul dorit de mine!). Afară, am făcut câteva fotografii de final cu cele două fete (Claudia şi „gorduţa” franţuzoaică) şi cu Juanjo, pelerinul madrilen, care se va îndrepta (mâine) pe jos către Fisterra, pentru a împlini poate acel traseu ancestral, precreştin către „capătul lumii”, acolo unde soarele dispare în imensitatea oceanului. I-am urat Buencamino! spunându-i că am parcurs cu un an în urmă traseul pe care el se va înscrie, noi ajungând anul acesta la Fisterra ceva mai repede cu autobuzul, în cursul zilei de mâine. Mă bucur că am rămas în relaţii bune şi ne trimitem din când în când veşti prin email despre ce isprăvi peleriniste am mai săvârşit.
Am coborât în piaţa, acum luminată de soare (dar rece, ca după ploaie) şi plină de pelerini care trăiesc cu bucurie acest moment unic în viaţa lor; sunt convins că cei mai mulţi îşi doresc să revină, aşa cum am făcut-o şi noi. Este şi un moment al lacrimilor, nu doar de bucurie, ci şi de tristeţea pricinuită de despărţirea de cei cu care, zile la rând, ai împărţit momentele plăcute sau mai dificile ale acestui drum care, o spun din nou, îţi poate schimba viaţa, uneori de o manieră neaşteptată. Am exemplul a doi tineri pelerini italieni care, la sfârşitul camino-ului s-au căsătorit, având drept martori pe colegii lor de drumeţie!
Consumând/trăind şi acest moment al imersiunii în mulţimea multicoloră, multinaţională, multirasială, ce aidoma unor valuri străbate PrazadoObradoiro de la o margine la alta şi adăstând câteva minute la soare în faţa Hostal-ului Regilor Catolici, o bijuterie arhitectonică de început de secol 16, azi hotel de lux, ce închide piaţa pe latura sa nordică, zic după acest respiro, ne-am îndreptat spre IglesiadeSanFrancisco ce dispune şi de un spaţiu de cazare, similar unui alberg, despre care Cornelia aflase de la călugărul care a oficiat slujba în biserica din LaFaba. Pe drum am mai cumpărat nişte suveniruri pentru cei de acasă, am admirat ansamblul monastic franciscan, se pare primul fondat de Francisc de Assisi în Spania şi ajunşi la poarta albergului am aflat că accesul este în jurul orei 15. Am reuşit să punem rucsacii în interior (prin amabilitatea celui ce ne-a oferit informaţia despre ora deschiderii adăpostului) şi ne-am îndreptat spre „Casa Manolo”, celebrul restaurant, cu o ofertă culinară ce întrece orice imaginaţie. Am avut de aşteptat, după cum era de bănuit, dar am pătruns în „casa deliciilor culinare” primirea fiind făcută de însuşi Manolo, un veteran al camino-ului. I-am povestit – atunci când am achitat nota – despre isprăvile noastre, adică faptul că suntem la a patra prezenţă pe drumul pelerinilor şi i-am spus că vor mai urma şi alte prezenţe, de care el a fost perfect convins, fiind pătruns şi el de spiritul camino-ului.
Plini de bună dispoziţie am revenit la albergul franciscanilor unde se formase deja o coadă respectabilă. Am reuşit să ne cazăm, gazda noastră fiind o doamnă care fusese în România, în anul 2000 (pentru eclipsă) asistând şi la concertul susţinut în Piaţa Constituţiei de Luciano Pavarotti, concert la care ne-am numărat şi noi printre audienţi. Tot dânsa a asigurat – pe tot parcursul după-amiezii – un fond muzical clasic, potrivit cu atmosfera generală de linişte ce trebuia să domnească în încăperea plină de colchone/saltele pe care ne-am instalat cei care am reuşit să intrăm (nu toţi ce erau la coadă). Între colegii de alberg s-a aflat şi un pelerin sosit de la Lisabona, la auzul numelui capitalei lusitane încolţind pentru prima dată gândul parcurgerii acestui traseu, cu o infrastructură de primire încă „debilă”.
Gazda mi-a spus că de la 1 septembrie, albergul intră în renovare spre a servi în sezonul rece drept adăpost pentru oamenii străzii (sunt şi în capitala Galiciei asemenea indivizi..). De asemenea, m-a rugat să traduc în română un citat din Evanghelia Sf.Ioan, ce urma să fie redat la slujba de seară/noapte destinată pelerinilor. Mai erau variante în alte limbi care m-au ajutat să ajung la forma corectă (am verificat asta acasă, consultând Biblia) pe această cale fiind semnalată şi o prezenţă românească în această instituţie catolică italiană din Spania. Am mai scris câte ceva în jurnal, am făcut o plimbare prin curtea mănăstirii cu aspect de curte şcolară şi pe seară am ieşit în oraş. Vremea este în continuare destul de rece, prevestind apropierea toamnei.
Am continuat plimbarea prin partea veche a oraşului Apostolului, ajungând şi în faţa „Muzeului pelerinajului” închis la această oră, rămânând ca obligaţie pentru trecerile viitoare vizitarea acestei instituţii ce sintetizează remarcabil multiplele aspecte ale acestei acţiuni (pelerinajul) cu semnificaţie extraordinară pentru întreaga Europă. Am admirat şi ne-am „amestecat” în mulţimea pelerinilor, ce au pus stăpânire pe oraş, diferenţiindu-se clar de eventualii localnici prin diferite elemente „echipamentului” specific. Evident şi noi purtam tricourile de „identificare”, neputând face notă discordantă în capitala Galiciei, invadată de pelerini în acest sfârşit de vară.
Din volumul Camino de Santiago. Însemnări ale călătoriei mele, de Ion Nicolae, în pregătire la Editura Meronia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
