Rodica si Iacob Lazar se revendica de la maestrul Gheorghe Ciucurencu. Sunt doi pictori care nu au facut pereche doar in arta, ci si in viata. Un cuplu reusit, imposibil de scindat nici chiar in confesiunile ce urmeaza. Povestile lor se impletesc, se completeaza, se ajusteaza reciproc, se anuleaza pe alocuri unele pe altele. Rezultatul: un corp comun de amintiri si impresii dintr-un trecut comun. S-au cunoscut la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti, in anii '50. Vremurile erau tulburi, iar valorile incepeau sa se altereze. (Marcela Gheorghiu)
O meserie care sperie
El: "Suntem o generatie de razboi. Lucrul acesta si-a pus o puternica amprenta asupra modului nostru de a fi, de a actiona si de a ne comporta de mai tarziu. Din acelasi motiv, probabil, in scoala, am intalnit o colectivitate de studenti foarte pasionati de meserie, cu un anumit specific care a disparut astazi - acea pasiune puternica de a inregistra, a invata si a se forma. Dar si profesorii isi au meritele lor, fiindca noi am avut sansa unica de a fi contemporani cu splendida generatie de dascali interbelica. Pictura e o meserie pentru care, in cazul cel mai fericit, trebuie sa te nasti, iar daca ai talent, risti sa-ti sperii de moarte parintii. Eu am fost mai liber, in sensul ca am ramas orfan de pe la noua ani si nu a trebuit sa obtin acordul parintilor. Sotia insa i-a ingrijorat pe ai ei, care nutreau pentru ea un alt viitor. Sansa Rodicai a fost faptul ca in orasul Husi a existat un profesor exceptional, de o modestie iesita din comun, foarte pasionat si instruit in meserie, care a creat in acel oras un atelier/scoala de vara, unde-i instruia pe copiii la care simtea chemarea catre pictura. A fost marele ei noroc, pentru ca ea, inca de mica, a fost atrasa spre desen"...
Ea: "Husiul era in vechime inconjurat de mosii, iar boierii aceia aveau case foarte frumoase, care faceau ca acest oras moldovenesc sa arate ca o bijuterie. Faptul ca avea episcopie ii oferea Husiului un rang, o altitudine, iar episcopul era considerat un print al locului. Romancierul Costache Olareanu, care s-a nascut in acest oras, l-a evocat foarte frumos in scrierile lui.
Parintii mei erau profesori la Husi. Au cumparat cu greu acolo o curte boiereasca si o casa, vechi, dar foarte frumoase, unde eu am avut o copilarie fericita, mai ales ca tata si-a lasat copiii - adica pe mine si pe fratele meu mai mic - in grija mamei. Iar mama avea propria ei conceptie despre cresterea noastra: sa nu pui copilul la treaba, sa-l lasi sa-si faca treaba lui. Asa am putut sa citesc mult, sa desenez mult, sa lucrez mult... Am avut mult timp liber. Mai ales vara. Cand plecam intr-o vizita, de pilda, ca sa stam cuminti, parintii ne dadeau cate un teanc de hartii si desenam. Pentru mine, era un miraj faptul de a ma concentra asupra acelor desene. Fratele meu insa se plictisea repede; mazgalea doua-trei foi, iar pe urma intorcea un scaun cu picioarele in sus si-l facea masina. Cand a ajuns mare, s-a facut inginer. Mi-a placut de mic copil sa desenez, dar am avut si posibilitatea de a o face. De aceea, cum spunea si sotul meu mai devreme, profesorul acela a intervenit la momentul potrivit in viata mea. Repet insa, am avut o copilarie cu adevarat fericita".
Scoala esecului
Altfel au stat lucrurile cu maestrul Iacob Lazar, pentru el copilaria fiind un rastimp al greutatilor si incercarilor.
El: "Ramanand orfan la noua ani, a trebuit sa ma ajut singur, in asa fel incat pe la 16-17 ani lucram deja intr-un atelier de feronerie. De fapt, am lucrat tot timpul si pe apucate. Ma consideram pictor, dar m-am format ca autodidact. In acel atelier am avut norocul de a intalni un sculptor care se ocupa de modelaj. Omul acesta ma urmarea de vreun an de zile si observa cata pasiune pun in ceea ce fac; singur imi preparam culorile, atelierul era plin de lucrarile mele, motiv pentru care ma consideram foarte important, ba mai primeam si comenzi. Urmarindu-ma, asadar, de ceva vreme, mi-a spus: "Mai pustiule, tu ai putea sa faci pictura". M-am uitat foarte curios la el: "Cum adica? Pai eu ce fac?". Atunci am inteles, mai bine zis am aflat, ca pentru pictura trebuia sa urmez o scoala adevarata. Si omul a inceput sa ma orienteze, sa se ocupe personal de mine. M-a dus si la pictorul Gheorghe Vanatoru, cu care era prieten bun, iar Vanatoru mi-a dat lectii de desen si de compozitie, care mi se pareau foarte simple, fleacuri chiar! Cand insa, la examen, am incercat sa fac o compozitie, eram atat de inghetat si de stangaci, incat am realizat ca nimic nu este simplu, cum imi paruse initial.
Dar, pentru mine, cazul fericit a fost profesorul Dohatcu; acesta facea parte dintr-o familie de argintari-cizelori. Un destin interesant, care probeaza faptul ca era un cizelor de mare talent. Inainte de razboi, lucrase sabia pe care Armata Romana i-o oferise cadou regelui Mihai, iar in perioada in care l-am cunoscut eu, lucra, in atelierul propriu, Globul pamantesc, care urma sa fie turnat in aur la Monetaria Statului. Globul acesta din aur era incrustat cu rubine in forma de stea, marcand toate teritoriile peste care "mareata Uniune Sovietica" isi extinsese suprematia. Urma sa fie facut cadou de catre Gheorghiu-Dej lui Stalin.
Incet, incet, Dohatcu a inceput sa ma orienteze catre scoala si am prins sa ma pregatesc pentru admiterea in facultate. Nu aveam studii complete, dar am profitat de reforma invatamantului si m-am prezentat la examenul de admitere la Institutul de Arte Plastice. Pe vremea aceea, se dadea examen si la limba romana. In ce ma priveste, aveam cunostinte de romana, mai ales de literatura, asa ca examenul nu mi se parea o problema. Langa mine, in sala de examen, statea o domnisoara foarte draguta, extrem de panicata; tot timpul se ruga de mine sa-i soptesc si ei, s-o ajut. Dar cand ni s-a dat subiectul, a inceput sa scrie ca o masina de scris, pagina dupa pagina, in timp ce eu abia daca umplusem un sfert de pagina. Si domnisoara nici ca s-a mai uitat la mine... Atunci am inteles ca nu e deloc usor sa scrii despre un scriitor ca e grozav; imi picase "Panteismul in arta lui Arghezi". Dupa examenul de limba romana, am intrat la proba practica eliminatorie, unde ma consideram forte. Intrand in sala, mi-am luat cateva repere. Mi-am spus ca, daca cei cativa pe care pusesem ochii vor intra, nici eu nu voi avea vreo problema. Cand s-au afisat listele, eram foarte senin. Inghesuiala era atat de mare, ca nu te puteai apropia de ele. Un tanar pe care il reperasem deja, venit din provincie, tocmai reusise sa citeasca listele si, vazandu-ma, m-a intrebat cum ma cheama. "Nu te-am vazut pe liste", mi-a spus apoi. Am fost asa de indignat, ca nici nu stiu cum am reusit sa ajung in fata si sa citesc eu insumi lista. El intrase, eu nu. Stiindu-l destul de mediocru, ceva nu mi s-a parut in ordine. Asta mi-a dat curaj; Marius Cilievici, pe care avusesem prilejul sa-l cunosc in timpul examenului si de a carui maiestrie avusesem ocazia sa ma conving, intrase primul. Mi-am luat inima in dinti si m-am dus la maestrul Dohatcu; nici nu stiu cum am ajuns acolo - parca nu mai exista cer si nici pamant nu-mi pare sa fi vazut. El a inteles cat de nenorocit eram. Cand i-am spus ca e unul Cilievici care intrase primul, maestrul mi-a raspuns: "In arta nu exista primul. Poate sa intre primul si sa fie ultimul. Nu-ti face probleme ca nu ai intrat, ai tot timpul inainte". Insa eu eram foarte nenorocit de faptul ca am capitulat, fiindca, de acum, nu mai vedeam alt orizont. Nu voiam altceva decat sa fac institutul. Dohatcu a inteles imediat si m-a trimis la Davidoglu, care pe vremea aceea era mare de tot in institut. "Cere-i o reexaminare, dar nu numai pentru tine. Fa o lista si pune pe ea mai multe nume de candidati respinsi." M-am dus in fata secretariatului si pe toti cei pe care i-am intalnit i-am trecut pe lista; s-au adunat vreo opt, oameni foarte buni si foarte simpatici. Am reusit cu totii".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
