România începe anul alegerilor cu un derapaj al deficitului bugetar, până la 2% din PIB pe primul trimestru, care se adaugă la datoria publică, cu o creştere substanţială a datoriei externe şi cu cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană.
Cu toate acestea, conducătorii României din toate instituţiile, guvernamentale sau de supraveghere a politicii macroeconomice, se felicită unii pe alţii şi se propun reciproc pentru continuarea conducerii ţării.
Datoria externă a crescut pe primele două luni ale anului cu aproape 7 mld. euro, de la 170 mld. euro la 177 mld. euro. Cu un ritm crescător de 3-4 miliarde de euro pe lună în 2024, datoria externă se înscrie într-un parcurs deja îngrijorător în ultimii 10 ani. „Mâncată“ anual de deficitul comercial, economia românească are nevoie permanent de o injecţie de datorie externă pentru a merge înainte. La fiecare euro PIB în plus, aceşti ultimi 10 ani au dovedit că este nevoie de 0,45 euro datorie externă suplimentară. Astfel, în 2013 PIB-ul României era de 144 mld. euro şi a ajuns în 2023 la 320 mld. euro, deci a crescut cu 176 mld. euro. În aceeaşi perioadă datoria externă a crescut de la 96 mld. euro la 176 mld. euro, deci cu 80 mld. euro.
Deci pentru a produce PIB suplimentar de 176 mld. euro, a fost nevoie de acumulare de datorie externă suplimentară de 80 mld. euro, adică pentru fiecare euro de PIB suplimentar a fost nevoie de aproape 0,5 euro datorie externă suplimentară.
Această datorie este necesar să fie făcută pentru o ţară aflată în permanent deficit comercial şi mai departe deficit de cont curent. Cât va mai putea continua acest model? Poate fi pusă în sfârşit datoria externă la lucru, în producţie, pentru a acoperi deficitele?
Deocamdată nu se văd mari preocupări pe această temă, de parcă această datorie, din care 83 mld. euro este datorie externă publică, se va plăti de la sine.
Datoria publică la rândul este în derapaj, ajungând la un nivel record de 52% din PIB la sfârşitul lunii februarie, adică la 841 miliarde de lei, faţă de 782 miliarde de lei stoc de datorie publică la sfârşitul lunii decembrie 2023. În patru ani, stocul datoriei publice s-a dublat, la sfârşitul lunii decembrie 2019 fiind de doar 373 miliarde de lei.
Situaţia este cu atât mai complicată cu cât, din cauza inflaţiei înalte dar şi a poziţiei slabe din punct de vedere macroeconomic, dobânzile la care se împrumută România sunt cele mai mari din UE, atât la împrumuturile în monedă locală, cât şi la cele în euro sau dolari.
Când faci deficite aproape de 6% din PIB şi dobânzile sunt sus, e cu atât mai dificil pentru anii ce vin. Nu se mai ia în calcul nevoia de refinanţare, care trebuie făcută la niveluri mai înalte ale dobânzilor.
După cum a atras atenţia în această săptămâna la ZF Live Andreea Nica, vicepreşedinte CFA România, bugetul a ajuns să plătească anual dobânzi de peste 1,9% din PIB pentru serviciul datoriei publice, adică 6 miliarde de euro, mai mult practic decât ce strânge statul din impozit pe profit, adică 1,8% din PIB.
E un drum bun pe care este înscrisă România din punctul de vedere al execuţiei bugetare? Poate merge în acest sens fără se acumuleze tensiuni şi mai mari? Nimeni din conducerea ţării nu vine să atragă atenţia că ar putea fi nevoie de ajustări dacă se menţine acest ritm?
Cu inflaţia, când de aproape un an România are cea mai mare creştere a preţurilor de consum din Uniunea Europeană, de peste 6%, în condiţiile în care media în UE a ajuns la circa 3%, nu mai este nevoie decât de spus că este de fapt unul dintre cei mai buni indicatori ai slăbiciunii economiei locale. O economie insularizată, fără suficiente capacităţi de producţie, caracterizată de consum fără producţie.
Pentru prima dată, industria a coborât la sub 20% din PIB în 2023, un nivel istoric de scăzut. România nu este nici Marea Britanie să trăiască din servicii financiare şi să îşi permită deficite de cont curent şi o pondere redusă a industriei în PIB şi nici Grecia, unde industria are 15% din PIB dar este compensată de turism.
România are o bază industrială, aşa cum a fost ea moştenită, modernizată sau nou realizată, dar fără politici de susţinere, fără suport de cercetare-dezvoltare, nu are cum să înainteze. Ca să ai politică monetară care să trateze inflaţia trebuie să ai întâi o politică industrială, de producţie. Trebuie să ai investiţii pe termen lung în capacităţi de producţie, cu bănci care să finanţeze companiile în primul rând, nu persoanele fizice cu credite ipotecare sau de consum cum se întâmplă în prezent.
România are nevoie de rate înalte de creştere economică pentru a dizolva, pentru a lăsa în urmă datoriile şi inflaţia, care nu pot veni decât prin investiţii în capacităţi productive.
Zona euro a anunţat o creştere economică anemică de 0,4% pe primul trimestru faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.
Vom vedea pe 15 mai cum a mers PIB-ul pe primul trimestru şi la noi.
