Neregulile mari din piete au aruncat mai multa lumina asupra crizei financiare adanci prin care trecem. Disputa intre cei care pledeaza pentru reglementare si cei care, in mod straniu, considera ca reglementarea in sine este la originea esecurilor pe piete este decisa de mersul evenimentelor si de ce arata date privind contextul macroeconomic si conduita actorilor economici. A spune ca politici monetare relaxate, practicate de banci centrale mari, este cauza crizei financiare inseamna a arata numai o parte din realitate. Asemenea politici au favorizat un ciclu de avant si prabusire (boom and bust), dar nu explica practici certate cu legea ale multor verigi importante din pietele financiare; este vorba de abuz de pozitie domintata, de folosirea unor produse toxice pe scara larga, de inselarea clientilor, de manipularea flagranta a pietelor (valutara, produselor de baza/commodities, etc). O paradigma simplista privind interpretarea surselor stabilitatii financiare (cu accent aproape exclusiv pe inflatie) este de pus in raspunderea multor banci centrale. Dar nu ele sunt responsabile de degenerarea culturii institutionale in mediul financiar, de incalcarea spiritului care ar trebui sa cimenteze relatia intre consumatorul si furnizorul de servicii financiare. O relatia de fiducie, de incredere a fost rupta.
In politica, chestiunii increderii esete esentiala pentru intelegerea raportului intre cetateni si cei mandatati sa reprezinte interesele publice. Democratia schioapata cand increderea, “trust” ca sa folosim titlul unei lucrari faimoase a lui Francis Fukuyama, se erodeaza; deficitul de incredere, de capital politic si social, poate conduce la crize in procesul democratic. Increderea joaca un rol esential in viata economica. Conteaza in privinta formarii de expectatii (anticipari privind mersul economiei), in intreprinderea de actiuni ce accelereaza sau nu dinamici individuale si de grup. Pe pietele financiare, ce spun bancile centrale, semnalele pe care le transmit, au o greutate enorma. Criza de acum arata o erodare majora a capitalului de incredere pe care trebuie sa il aiba entitatile ce sunt prezumate a ingriji banii deponentilor, plasamente investitionale ale clientilor. Odata izbuncnita criza, nu putine voci au argumentat ca neregulile observate in piete sunt cazuri izolate, ca asistam in fapt la inevitabilitatea unei evolutii ciclice –dupa logica lamurita de un Charles Kindleberger, Hyman Minsky, etc; nu se dorea in fapt sa se puna degetul pe zona foarte delicata a dereglarii puternice a unui cod de conduita, etica im lumea finantei. Unii ar putea spune ca asa ceva nu exista in fapt, ca lumea finantei (a afacerilor, intr-un cadru larg) este una amorala, unde orice este permis pana ce se produce un lucru grav, care provoaca daune considerabile si care cere un raspuns al autoritatilor publice. Ar fi o interpretare extrema, care nu tine cont de existenta unor reguli in lumea corporatista, care se aplica si finantei. Mari scandaluri de coruptie, de incalcare a normelor elementare de conduita etica, nu inseamna ca lumea corporatista este una fara reguli si principii. Finanta a deraiat, dupa cum se observa, in ultimele decenii, probabil mai mult decat ce se intampla in alte domenii. Ca asa este sunt masuri de reforma si reglementare adoptate peste Ocean si in Europa in ultimii ani; sunt constatari ale multor sefi de banci centrale, ale unor autoritati de reglementare in domeniul financiar.
Dupa reuniunea de la Brisbane din noiembrie a.c, Mark Carney, seful Financial Stability Board, institutitie care are mandat din partea G20 in domeniul reformei reglementarii si supravegherii pietelor financiare pe plan mondial, a facut o serie de declaratii mai mult decat elocvente. Accentuand ca sistemul financiar este, acum, “mai simplu, mai transparent si mai corect (fair)” el a mai facut cateva observatii notabile. Astfel, la mai bine de sase ani de la izbucnirea crizei sunt banci mari care abuzeaza de pozitia lor pe piete, care manipuleaza, care par sa nu se sinchiseasca de penalizarile pe care le primesc (referirea fiind in special la manipularea dobanzilor de referinta). Alaturandu-se unor colegi ai sai, Bill Dudley si Minouche Shafik, Carney vorbeste de o “cultura institutionala” defecta, care nu se poate modifica/repara numai prin schimbarea unor scheme de compensare (remunerare). Nu se mai poate argumenta, spune Carney, ca “problema este a catorva mere stricate. Problema tine de lada stricata in care sunt tinute merele” (Cuvantare la Monetary Authority of Singapore, 17 noiembrie, 2014). Comentariile sunt de prisos.
Arareori intalnesti un sef de banca comerciala care sa puna degetul pe aceasta rana. La noi, Steven van Groningen este unul dintre foarte putinii care, la un colocviu, a avut onestitatea sa admita ca exista o mare problema a industriei financiare in materie de cultura institionala. Cand merele ca si recipentele ce le contin sunt stricate, este mult de lucru pentru indreptare, pentru recastigarea increderii cetatenilor.
