Aşteptam vacanţele ca pe-o izbăvire. În ciuda dorinţei mele de afi boem, toată viaţa am fost un legalist şi mi-a păsat de ce "spunelumea" sau de ce "se cade sau nu se cade". E reflexul unei educaţiirigide, mic-brugheze, de a te conforma, de a fi politicos, de atrece strada numai prin locurile marcate şi numai pe culoarea verdea semaforului.
Probabil că mi s-au întipărit atât de crunt în creier tocmai pentrucă aceste principii mi-au fost induse de tata, omul care, pe dealtă parte, a avut cea mai mare încredere în mine şi care nu numaică îmi tolera, dar îmi şi încuraja toate pornirile de puşti rebel.Până la un punct, desigur.
De exemplu, nu a crezut că fotbalul este incompatibil cu cartea,m-a lăsat să îmi consum energiile pe maidan jucând fotbal oremulte, întorcându-mă acasă cu genunchii juliţi, cu cucuie ori cuvânătăi urâte pe corp, l-am văzut chiar un pic mândru când am fostcooptat la piticii lui Dinamo, dar i-a cerut antrenorului să nu mămai primească în echipă atunci când l-am luat pe unul cu fulgi cutot aruncându-l pe pista de zgură a terenului. Totul asezonat cu oînjurătură scârboasă. "Poţi juca fotbal şi fără să devii golan",mi-a spus.
Am renunţat fără nicio părere de rău la presupusa mea carierăfotbalistică, mulţuminud-ne mai târziu amândoi să mergem la meciuriîmpreună ori să le comentăm. Lunea, îmi aducea "Sportul", iar cândam început să public în "Luceafărul", îmi aducea sâmbăta revista;dacă nu mă sculasem, mi-o aşeza pe măsuţa unde ne beam amândoicafeaua. Nu o deschidea. Îi făcea plăcere să mă vadă pe minerăsfoind-o febril în căutarea fragmentului de proză sau a rubricii,pentru ca abia mai apoi să i le arăt şi lui.
Ei bine, tata tocmai murise, eu fusesem repartizat dracului pomană,într-o comună aşezată parcă într-o văgăună, mă trezeam la patru şijumătate dimineaţa spre a prinde rata de ora 6 - singura de altfel-, mă întorceam după naveta asta zilnică rupt de oboseală şi fărănicio o pornire de a mai iesi serile la teatru, la film, ori la obere cu amicii. Renunţasem chiar şi la duminicile de cenaclu, chiardacă din când în când profesorul Crohmălniceanu -cu care maivorbeam la telefon - mă îndemna să vin spre a nu mă lăsa copleşitde rutina zilnică. De aceea aşteptam vacanţele cu atâta febrilitate- eram din nou liber, acea libertate care te umple de fericire,pentru că se exprimă în gesturile mici: să mă trezesc când m-amsăturat de somn, să lenevesc sau nu cu o carte în mână, să ies laplimbare fără niciun scop, lăsându-mă purtat doar de paşi şi depornirea de moment.
Atunci am conştientizat că oamenii cu care eşti pe aceeaşi lungimede undă, cărora le pasă de tine fie şi măcar pentru că se gândesctine -dar şi tu la ei, pentru că prietenia este un sentiment, ostare şi o pragmatică biunivocă - pot fi întâlnţi şi întâmplător.Iar uneori exact atunci când simţeai mai acut, aproape dureros,nevoia de a-ţi limpezi gândurile, sentimentele, viaţa, tăcândalături de cineva. De ce atunci? Pentru că atunci, mai ales înpreajma sărbătorilor de iarnă, ieşind în oraş, neurmând vreuntraseu deja ştiut, deja impregnat de urmele vieţii noastre, măîntâlneam cu aceiaşi, foarte puţini, foşti colegi de care mă lega oprietenie dincolo de cuvinte şi de stări declarate.
Unii nici nu erau din Bucureşti. Simţiseră ca şi mine dureroasarăvăşire de a întâlni pe cineva cu care doar tăcând l-ar linişti,l-ar scoate din depresie, i-ar da un mobil - oricât de mic - sprea-şi duce existenţa -aşa searbăda cum era - mai departe cu un picde optimism şi o porniseră spre oraş, apoi prin oraşul ăsta atât demare încât, dacă vrei, nu îţi intersectezi drumurile cu nimenicunoscut o viaţă întreagă. Iată că noi ne găseam, ni se intersectaumelancoliile, grijile şi tristeţile, bucuriile mici şi speranţelefără de care ne-am lua viaţa de trei ori pe zi!
De altfel, cred că asta e esenţa prieteniei: când ai necazuri,cunoştinţele dispar, amicii se văd preocupaţi de propriile grijimărunte - pe care ţi le expun chiar aşa, în derizoriul lor, tocmaispre a înţelege tu că refuzul lor este cât se poate de limpede.Numai cei care îţi sunt cu adevărat prieteni au curajul de a stalângă tine atunci când treci printr-un moment de cumpănă. Iar unprieten adevărat apare fără a fi invocat, fără a-l căuta tu cudisperare. Îi poţi spune orice ai pe suflet fără să te simţiumilit, fără gândul că, văzându-te în momentele tale de slăbiciunesupremă, va avea un cimplex de superioritate faţă de tine sau, mairău, va şti să speculeze, în mici şantaje, ceea ce ştie de la tine.Acei oameni care apar numai când lor le e rău, dar dispar sau aşazăîn faţa ta o barieră cinică a refuzului şi a indiferenţei suntegoiştii feroce, cei care cred că toate lumea trebuie să le fieprietenă, iar ei nu trebuie să fie prieteni cu (mai) nimeni.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii deFilologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al AcademieiRomâne (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fostpremiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul"Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentrujurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj",în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor dinBucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
