Cine mai crede că istoria e o cârpa de şters pantofi să privească mai bine în jur. Nu-mi amintesc perfect, dar unele imagini îmi sunt foarte clare: toamna anului 1991, Piaţa Victoriei, în faţa Guvernului.
Păşeam cu grijă printre trupurile lungite pe asfalt. Septembrie era perfect, soarele bătea pieziş şi vedeam strălucind în toate nuanţele de arămiu acoperişul Muzeului Ţăranului Român (nu ştiu ce era atunci).
Eram fericit, eram cu o fată, păşeam printre trupurile minerilor lungite cu miile pe asfalt şi nu-mi era teamă. De ce să-mi fie? Oamenii nu-i bateau decât pe cei răi, pe cei paşnici ca mine şi ca fata cu care eram nu-i băteau. Era şi noi în piaţă să luăm pulsul încă nenăscutei istorii. Eram, într-un fel, chiar emoţionaţi văzându-i cum mănânca direct din cutia de conservă şi păşeam cu grijă ca nu cumva paşii noştri să le tulbure tihna. Nu ştiam că paşii noştri scriu pe asfalt istoria aşa cum se pricep şi ei.
În aceeaşi zi, doua zi sau a treia, nu mai ştiu, a căzut guvernul Roman. Mortarul începea să se zvânte la soare, să păstreze urmele, duritatea materialului să fixeze fără putinţăde împotrivire direcţiile. Gâza era prinsă în cihlimbarul ei.
Dar eu credeam că asist la un episod oarecare, dintr-o zi oarecare, într-un crâmpei de timp oarecare, că ştergându-mi pantofii de praful din Piaţa Victoriei o să reintru uitând în istoria lineară şi plină de speranţă a anului 1991.
Peste o săptămână, la 1 mai, se implinesc 10 ani de când 10 ţări din fostul est comunist al Europei au intrat în Uniunea Europeană. Cu această ocazie economiştii grupul financiar austriac Erste au făcut o analiză asupra beneficiilor adunate de ţările grupului de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia) de pe urma primului deceniu de la aderare: ţările grupului au adăugat la PIB, anual, câte un punct procentual doar ca urmare a acestei aderări; PIB-ul pe cap de locuitor exprimat în euro a crescut de peste două ori în Slovacia şi Polonia; puterea de cumpărare internă a ajuns la 65% din media UE15; disparitatea veniturilor s-a redus cu o treime, iar exporturile şi competitivitatea economiei au crescut spectaculos.
Grupul de la Vişegrad s-a constituit în 1991, pe când Bucureştiul era ocupat cu mineriadele şi cu consolidarea puterii eşalonului doi a fostei nomenclaturi comuniste.Înţelegerea a fost ca cei patru să se ajute reciproc în efortul de integrare în UE şi, vreme de 13 ani, s-au comportat ca o mică Uniune Europeană cu 65 de milioane de locuitori. Ion Iliescu a vrut să adauge România grupului, dar România nu a fost primită tocmai din cauza mineriadelor şi a conflictului interetnic de la Târgu Mureş. Au urmat lungi ani de izolare în care orice simpatie pentru România izvorâtă din revoluţia în care muriseră peste 1.000 de oameni a fost îngropată. Izolarea a muşcat adânc din perspectivele unei convergenţe accelerate cu vestul. Au urmat ani de cădere şi fără orizont. Industria a fost vândută pe nimic unor speculanţi străini pentru că oamenii serioşi nu se uitau spre acest colţ de lume sau a fost luată cu japca de apropiaţii puterii, bâncile au fost devalizate. Cum să creşti când banii se duc spre acoperirea furturilor?
Astăzi PIB-ul per capita este în Cehia de 14.200 de euro, în Slovacia de 13.900, în Polonia de 10.100 de euro, iar în Ungaria de 9.900 de euro. În România este de 6.200 de euro. Salariul minim pe economie (deci minimum permis de lege a fi dat unui angajat) este în Polonia de 387 de euro - salariul mediu net pe economie în România este de 355 de euro - în Ungaria de 387 de euro, iar în Cehia de 327 de euro. În România este de 190 de euro brut. Şi am plecat toţi cinci de la acelaşi start, sigur, unii mai antrenaţi, alţii mai puţin, dar de la aceeaşi linie de start!
Când, în Occident, se vorbeşte azi despre România, ca un clişe cineva simte nevoia să-i asocieze automat fie sintagma ”una dintre cele mai sărace ţări”, fie pe cea de ”una dintre cele mai corupte ţări” din Europa. Când spui Franţa, spui Franţa, nu şi ”acea ţară în care se află Oraşul luminilor”, sau ”acea ţară populată de snobi care mănâncăbrânză stricată”. Când spui Cehia, spui Cehia, nu asociezi în mod cu totul automat numelui ţării calitatea admirabilă a cetăţenilor ei de a bea multă bere. Doar România nu se defineşte prin simpla enunţare a numelui ei, are nevoie de adjective – e deci fie săracă, fie coruptă şi, din când în când, are ”oameni primitori” şi ”plaiuri frumoase”.
Va trebui să mai treacă mulţi ani până ce aceste calamităţi lingvistice să fie uitate şi nu vor fi uite până ce realitatea le va contrazice. Cum se va petrece asta?
Tot ce judecăm acum drept o banalitate zilnică, tot ceea ce înghiţim ca firesc deşi nu e, tot ceea ce admitem necritic se va vedea în urme peste 10 ani.
De mii de ani este spus şi încă mii de ani de aici încolo va fi valabil: ”Părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
