♦ PIB-ul României a crescut de opt ori în ultimii 20 de ani, de la 220 mld. lei în 2003, la 1.600 mld. lei în 2023, un nivel istoric ♦ În aceeaşi vreme, peste 2 mil. de români au dispărut definitiv din România şi peste 200.000 de oameni pleacă anual din ţară şi lasă în urmă sate şi zone depopulate ♦ Salariul mediu net a ajuns la 1.000 de euro pe lună, un nivel care acum zece ani părea utopic, dar în continuare România nu are o autostradă care să o treacă de la un capăt la altul, iar pe calea ferată marfa merge cu 15 kilometri/oră.
PIB-ul României a ajuns la 1.600 mld. lei la finalul lui 2023, un nivel istoric, arată cele mai recente date ale Institutului Naţional de Statistică (INS), cifră cu care premierul Marcel Ciolacu s-a lăudat săptămâna trecută. Cifrele despre PIB nu spun alte poveşti decât povestea statistică: valoarea adăugată brută din economie a crescut cu atât în perioada asta. Că în aceeaşi perioadă s-au născut mai mulţi copii români în străinătate decât în România şi că 200.000 de persoane au plecat în alte ţări, vorbesc alte cifre. Tot alte cifre vorbesc şi despre faptul că de la Bucureşti la Oradea faci 8 ore şi jumătate şi de la Oradea la Viena parcurgi aceeaşi distanţă în 5 ore.
Economia creşte spectaculos şi, deja de mai mulţi ani, Ziarul Financiar a ridicat o problemă: când se va vedea creşterea economică în calitatea vieţii din România şi când creşterea PIB va însemna şi dezvoltare economică?
Cheia nu poate fi decât la investiţiile publice, în primul rând, răspund atât economiştii întrebaţi de ZF, cât şi sociologii.
„Dacă tot ne împrumutăm, trebuie să ducem aceşti bani către zona de infrastructură în care includem nu doar infrastructura de transport. Includem şi infrastructura şcolară şi infrastructura medicală. Tot ce înseamnă partea aceasta de investiţii în zona publică cu siguranţă creşte calitatea vieţii. În România, da, PIB-ul pe locuitor poate arăta ca în Portugalia, dar sistemul medical nu arată, autostrăzile nu arată, drumurile nu arată, calea ferată nu“, răspunde Cristian Păun, profesor la Academia de Studii Economice (ASE) Bucureşti.
De ce nu s-a întâmplat însă până acum, ca evoluţia calităţii vieţii să se ia la braţ cu traiectoria PIB? Pentru că tendinţa de creştere a economiei a fost cât se poate de clară după anii 2000: PIB-ul în lei a crescut de 8 ori numai în ultimii 20 de ani, iar salariul mediu net, altă cifră statistică care nu spune alte poveşti, a ajuns la început de 2024 la 1.000 de euro, un nivel care era un vis acum 20 de ani.
Este un mix de incompetenţă şi corupţie la nivelul factorului politic, este de părere sociologul şi consultantul în executive search George Butunoiu: „Dacă te uiţi numai la bugetul sănătăţii, dacă ar face cineva un calcul simplu ce s-ar putea face şi ce vezi în realitate este o diferenţă enormă. Şi este risipă, care nu se duce la cei care deturnează, ci pur şi simplu sunt bani care se pierd în neant, şi din incompetenţă se risipeşc, nu că îi fură neapărat cineva. Să fim foarte clari – chestia asta este instituţională. Probabil că 80% din bani sunt deturnaţi legal şi 20% sunt furaţi de-a binelea“, a spus el, pentru ZF.
Sorin Cace, sociolog şi directorul Institutului Cercetării Calităţii Vieţii este de părere că este şi o problemă de colectare a taxelor şi impozitelor la bugetul de stat. România colectează astăzi, din taxe şi impozite, circa 27% din PIB la buget, în vreme ce media europeană este de 42%. dacă s-ar colecta mai mult, ar fi mai mulţi bani de investit, care să crească calitatea vieţii din România, este de părere el.
„Trebuie să corelăm puţin şi cu componenta de venituri colectate la buget ca pondere în PIB. Rămânem la 27% faţă de media europeană de 42%. Acei bani ar putea să se întâlnească în bugetul public şi acesta ar însemna şi creşterea calităţii vieţii – creşteri de venituri.“
Cifrele de la ICCV, adaugă el, arată totuşi că a crescut şi calitatea vieţii din România, chiar dacă nu a crescut în acelaşi ritm cu PIB-ul: „Calitatea vieţii a crescut totuşi, dar nu a crescut cu acelaşi ritm cu PIB-ul. La nivel de sărăcie relativă am coborât în ultimii ani cu 5 procente, suntem la 23%. Suntem sub media europeană, dar am scăzut. Cel mai important indicator este cel de sărăcie şi excluziune socială. Am scăzut până la 35%, ceea ce înseamnă o pondere importantă a populaţiei, dar în scădere“, a spus el, pentru ZF.
O ascensiune fulminantă
PIB-ul României a spart bariera de 1.600 mld. lei, adică circa 320 mld. euro, la final de 2023. În doar patru ani, cu pandemie, război la graniţă şi criză energetică, economia României a crescut de la 1.000 mld. lei în 2019 la 1.600 mld. lei în 2023, o creştere nominală de 60%. Inflaţia mare, care pentru populaţie este o ciumă, pentru guvern, dar şi pentru PIB, este mană cerească: umflă veniturile la buget şi umflă PIB-ul în termeni nominali, astfel că şi deficitele bugetare sau comerciale par mai mici în raport cu un PIB expandat.
Cu toate acestea, un PIB de 320 mld. euro pune România pe harta puterilor economice ale Europei, chiar dacă la nivel de PIB pe cap de locuitor ţara rămâne pe penultimul loc în Uniunea Europeană. Puterea brută a economiei, de 320 mld. euro, aduce România pe locul al doilea în regiune şi doar Polonia are în acest moment un PIB mai mare. Este drept şi că România este, de asemenea, a doua cea mai mare ţară din regiune ca populaţie şi număr de locuitori, dacă nu se ia în considerare Ucraina.
„Deci iată că suntem acum la aproape de 10 ori mai mult decât la finalul anilor ’90 şi asta este un progres pe care foarte puţine ţări în lume au reuşit să îl facă într-o perioadă atât de scurtă de timp. N-ar trebui să diminuăm importanţa acestui fapt. Este un salt pe care România l-a realizat.
Într-adevăr, cu 320 de miliarde euro PIB, greutatea economică a României la nivel european este cu totul alta“, comentează cifrele Aurelian Dochia, analist financiar.
Pe de altă parte, economistul Cristian Păun avertizează: „PIB-ul este un indicator care poate înşela pe alocuri, pentru că poate ascunde şi creşterea datoriei publice sau acumularea de deficite macroeconomice“.
„PIB-ul este un indicator care te poate păcăli. Să dau un exemplu: în PIB-ul acesta găsim consum, investiţii, cheltuieli guvernamentale şi diferenţa dintre export şi import. Dacă mergem pe această formulă, de aici observăm că există o componentă acolo, cheltuieli guvernamentale, care include tot ce cheltuieşte guvernul. Dacă tu cheltuieşti mai mult decât obţii din taxe, din economie, te întinzi mai mult, tu practic eşti nevoit, prin deficit excesiv, să te împrumuţi“, este de părere Păun.
Pe de altă parte, Aurelian Dochia aminteşte şi de alte salturi economice, care, la rândul lor, creează direct sau indirect creştere economică: „Poate că avem tendinţa să uităm de unde am pornit. Aşa cum spuneam, acum 20-30 de ani lucrurile în România se prezentau mult diferit faţă de ceea ce discutăm acum. Nivelul de trai al majorităţii oamenilor se măsura în salarii de sute de dolari, pe când acum discutăm de mii de euro. Este un salt important care permite românilor în momentul de faţă să călătorească în străinătate. Iarăşi, să nu uităm că acum câteva zeci de ani se stătea la coadă zile întregi la ambasade pentru obţinerea unei vize. Iar acum românii pot să călătorească în toată Europa fără nicio dificultate. Şi de altfel şi în toată lumea, majoritatea serviciilor s-au îmbunătăţit, deşi pe bună dreptate suntem nemulţumit încă de ele.“
Economia creşte, dar oamenii pleacă
Pare un paradox că, deşi economia a bifat creşteri record în ultimii 20-25 de ani, populaţia a scăzut, pentru că oamenii au emigrat în masă în Spania, Italia, Germania sau Marea Britanie. Statul român habar nu are astăzi câţi români sunt şi unde sunt, iar INS numără, la ultimul recensământ, 19 milioane de oameni cu rezidenţa în România. Unii sociologi şi chiar Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) dau alte cifre: din România au plecat, în ultimii 20 de ani, între 4 şi 6 milioane de oameni.
An de an, aşa cum arată cifrele INS, peste 200.000 de români pleacă în străinătate, mult mai mulţi decât se întorc.
La început, plecau pentru bani, pentru că salariul mediu net în România era şi de zece ori mai mic decât mediul net din Germania. Acum însă, de ce e pleacă? Când un angajat necalificat din construcţii în Bragadiru, judeţul Ilfov, câştigă, mai mult sau mai puţin la negru, 250 de lei (50 de euro) pe zi, la care se adaugă o masă caldă şi un pachet de ţigări, dacă este fumător.
Un instalator sau un sudor poate câştiga bine peste 7.000 de lei în România în acest moment, adică aproape 1.500 de euro net pe lună. Pentru ce ar merge în Spania sau Italia, să câştige cu puţin mai mult, dar să plătească chirie şi preţuri mai mari?
Pentru că are un acces la servicii sociale mai bune, este de părere Dumitru Sandu, sociolog specializat pe migraţie: „Oricât ar creşte nivelul salariilor, dacă se operează numai creşterea, efectul este mult mai mic decât dacă se iau în vedere şi alţi factori, precum perspectivele de carieră şi funcţionarea instituţiilor. Ideea că românul este un animal economic care reacţionează numai la salarii nu este valabilă.“
Pe de altă parte, este de părere sociologul Sorin Cace, a devenit, practic, şi un instinct de turmă plecarea în străinătate: „Mai este şi acest efect de contagiune: multe localităţi din România au mulţi oameni plecaţi în străinătate şi ei se trag unii pe ceilalţi şi ce a început ca migraţiune sezonieră a ajuns migraţie permanentă. Sunt comunităţi relocate în multe localităţi din Spania, Italia şi Germania.“
Sorin Pâslaru, redactorul-şef al ZF: „PIB-ul fără ţară“, în 2013 şi în prezent
Este o carte de editoriale din Ziarul Financiar scrise după criza din 2009 - „PIB-ul fără ţară. Cum reconstruim încrederea în România“. Titlul cărţii prelua titlul unui editorial: PIB-ul fără ţară - iar ideea asta mi-a venit în minte plecând de la disonanţa dintre percepţia asupra schimbării vieţii oamenilor, pe de o parte, şi pe de altă parte a evoluţiei PIB ca măsură a activităţii economice, pentru că ar fi de aşteptat ca pe măsură ce prosperitatea măsurată ca PIB creşte, nivelul de viaţă al oamenilor să crească, iar asta să se transpună într-o mulţumire a populaţiei astfel încât oamenii să nu mai părăsească România. În anii aceia era o rată foarte mare de plecare în străinătate.
După aderarea la Uniunea Europeană, când s-a putut pleca din România pe perioade lungi, înainte de 2007 fiind restricţii, a fost o hemoragie, forţa de muncă a plecat, oraşe întregi s-au depopulat. Apărea această contradicţie: noi ne-am majorat PIB-ul înainte de criză, în 2008 a fost un vârf, între 2009 şi 2012 a mai scăzut, apoi şi-a mai revenit şi în 2011-2013 nimeni nu discuta despre ideea asta de diferenţă între evoluţia economică şi calitatea vieţii. 10 ani mai târziu, oamenii au început să-şi pună întrebări tot mai mult de ce infrastructura socială nu a ajuns din urmă businessul.
Businessul nu a reuşit să depăşească 5 milioane de salariaţi, deci să angreneze forţă de muncă în organizaţii şi câştiguri suficiente şi atunci noi suntem încă într-o situaţie în care avem 4-5 milioane de români plecaţi în străinătate, pentru că nu reuşeşti să angrenezi resursa locală. Această situaţie s-a arătat foarte bine în pandemie când statele din occident au făcut presiuni pe România să dea drumul la lucrătorii din abatoare şi din fermele din Germania. Pentru noi, ca ţară, este insuficient să exploatăm cereale, să le exportăm şi apoi să exportăm forţa de muncă în abatoarele din Germania şi apoi să importăm carne.
Amprenta economică este într-un fel ruptă. E ca şi cum cineva mănâncă la masă şi tu te mulţumeşti cu resturile. Asta e economia României: unii sunt mai aproape de masă, alţii mănâncă resturile de la resturi, dar nu eşti la masă. La masă eşti când ai forţa economică, când ai companii locale care să investească nu numai aici, ci şi în străinătate, să absoarbă forţa de muncă calificată, să ai jucătorii tăi, politica ta economică, care să se transpună în PIB şi să ai şi ţară.
PIB este creat acum în aşa fel încât nu ai ţară, sau ai o ţară care încă nu arată cum ar trebui. De asta încă ai ratele înalte de emigrare, ai scăderea numărului de naşteri, stai prost la indicii calitativi. Avem penultimul salariu mediu din Uniunea Europeană.
De acum provocarea este ca oamenii să simtă cu adevărat această creştere a PIB din ultimii ani şi la nivel inclusiv, nu inegal. De aici pleacă. Este o diferenţă de viteză între economie şi partea socială.
